Eram ieri cu baietelul meu in parc. Era o zi frumoasa, insorita si calduroasa. Copiii alergau si se bucurau de soare si de mirosul verde al primaverii. Dintr-odata il vad pe al meu copil cum se duce catre groapa cu nisip unde mai erau o fetita si un baietel. Fetita parea sa aiba in jur de un an iar baietelul era mai mare, parea sa aiba in jur de 3 ani. Copiii se jucau linistit cu nisipul, al meu se multumea sa il ridice de acolo si sa il puna pe margine. Baiatul mai mare avea cu el niste jucarii de nisip, respectiv o lopatica, o mica grebla si un camion de jucarie. Fetita cea mica, aflata inca la varsta la care orice obiect nou e subiect de fascinatie intinde mana si ia lopatica, la care baietelul vizibil frustrat zice: “nuuu!”. Mama fetitei o roaga sa ii inapoieze jucaria. Apoi si al meu vad ca pune mana pe o grebla care insa i-a fost imediata luata inapoi de catre baietel. La un moment dat se apropie mama baietelului care incepe sa ii spuna de pe margine:” haide da-i si ei jucaria, nu vezi ca e mai mica? Hai ca nu-i face nimic!”, baietelul nu si nu. Mama continua: “ haide nu fi rau, da-i si lui jucariile! Imparte jucariile tale cu toti copiii!. Baietelul parea din ce in ce mai infricosat de perspectiva de a trebui sa isi imparta jucariile. Si scena a continuat cateva minute bune, timp in care mama il tot ruga, el tot refuza, frustrarea baietelului, si cel mai probabil si a mamei lui, crestea.
Stand pe margine si observand scena din afara am putut observa cum se formeaza reticenta la impartire si daruire a copiilor. Ce am observant este ca baietelului cu jucariile nu i-a fost respectat dreptul la proprietate. Nu a fost niciodata intrebat daca doreste sa imparta jucariile. Apoi cel mai probabil s-a simtit coplesit de presiunea de a imparti si de emotiile de frustrare ale mamei. Pot doar sa imi imaginez cum s-a simtit, copil fiind, intr-o lume a adultilor unde toata atentia si presiunea s-au concentrat asupra lui. Probabil s-a simtit neputincios si furios in acelasi timp.
Al doilea lucru pe care l-am observat, si nu doar in cazul de fata, este ca multe reactii ale parintilor sunt artificiale, adica sunt izvorate din propriile dorinte sau nevoi si nu au nimic de a face cu ai lor copii. In exemplul dat, ceilalti copii, care, desi isi doreau sa ia si ei jucariile baietelului, nu s-au frustrat pentru ca nu le primeau. Nu plangeau, nu protestau, ci doar incercau sa le ia. Unii, cand au vazut ca baietelul si le ia inapoi l-au lasat in pace si nu au mai incercat sa ii ia jucariile, altii au mai incercat sa le ia dupa ce acesta le lasa din mana. Reactiile de frustrare si nemultumire veneau din partea parintilor de fapt. Mesajele lor erau acuzatoare la adresa copilului care nu impartea, mamica probabil se simtea responsabila de comportamentul copilului ei si isi dorea sa arate ca are intentii bune de educatie. Insa in toata aceasta lupta emotionala a adultilor, copilul era “uitat”. Dorintele si nevoile lui nu erau luate in considerare. Si atunci cum sa ajunga el sa imparta de buna voie daca el asocial ideea de a imparti cu frustrare, presiune, poate si rusine, lupta.
Impartitul si daruitul vin din cele mai bune intentii, din preaplinul nostru sufletesc. Iar un copil frustrat nu poate imparti. Pentru a darui, copiii au nevoie sa fie relaxati, sa se simta in siguranta si iubiti.
Copiii ajung sa isi dezvolte empatia dupa varsta de 5 ani. Asa ca nu are sens sa incercam sa ii determinam sau sa ii fortam sa o faca mai devreme. In plus, un copil caruia nu i s-a respectat niciodata dreptul de proprietate nu va ajunge sa imparta, cel putin nu autentic. In cel mai bun caz o va face obligat. Insa in timp, acest sentiment de a fi obligat sa daruiasca il va transforma fie intr-un om egoist, care nu va dori sa ofere nimic, pentru ca simte ca deja a dat prea mult, fie intr-un om fara granite personale, care se va sacrifica pe sine pentru ceilalti. Nici una dintre variante nu este de dorit a fi sadita in sufletele copiilor nostril.
Asa ca, ce putem face pentru ca ai nostri copiii sa ajunga sa fie darnici:
1. Sa nu ne facem un obiectiv din asta. Daca copilul meu va darui bine, daca nu, iarasi bine. Ar trebui sa privim cu relaxare acest aspect si sa il lasam pe el sa isi faca propriile alegeri si sa observe consecintele acestor alegeri.
2. Sa nu obligam niciodata copiii sa imparta. In cel mai bun caz ii putem ruga sa imparta, le putem explica de ce consideram noi la moemntul respectiv ca e important sa imparta si sa ii lasam pe ei sa o faca, daca asa decid.
3. Daruirea vine din relaxare si dintr-un preaplin de iubire, cu cat copilul se va simti mai acceptat, mai iubit in familie cu atat ii va fi mai usor sa daruiasca celor din jur.
4. Copiii preiau modelul familial, daca in familie se daruieste usor, daca au loc schimburi insotite de bucurie intre membrii familiei atunci el va prelua acest model. Daca parintii sunt mai strangatori, sau le este si lor greu sa daruiasca (si nu ma refer neaparat la obiecte, ci chiar si la aprecieri, cuvinte de iubire, multumiri) atunci copilul va intelege ca daruitul provoaca suferinta, si il va evita.
5. Capacitatea de a darui se dezvolta in timp si se construieste cu pasi mici si marunti, deci nu trebuie sa ne asteptam ca ai nostri copii sa daruiasca imediat de cum au inceput sa mearga. Unii ajung dupa 5 ani sa o faca, altii dupa 7-8, altii in adolescenta sau abia la varsta adulta. Rabdarea este foarte importanta in aceasta chestiune.
6. Rolul parintilor este de a isi creste cat de bine pot copiii pentru ca acestia sa ajunga adulti impliniti si care sa aduca contributii benefice societatii in care traiesc. Deci actiunile intreprinse la varstele cele mai mici se fac cu constiinta cresterii viitorului adult.
In ultimul rand, daruitul trebuie sa inceapa cu noi insine. Sa ne umplem noi rezervoarele de iubire si sa dam voie copiilor nostri sa ne vada cum ne oferim apreciere si dragoste. Astfel vor intelege ca si ei isi pot face astfel de daruri.
Spor la daruit!
Romelia