“De ce să-i spun bebelușului meu de 2 luni de ce sunt supărată, oricum nu înțelege!”
De câte ori nu am auzit această frază.
Da , rațional nu înțelege, dar cu emoțiile lui ce faci?
Încă de când sunt în burta mamei, copiii simt emoțiile acesteia. Dr. Thomas Verny, fondatorul Asociației pentru psihologie și sănătate prenatală și perinatală a studiat fenomenul și a concluzionat că emoțiile mamei ajung la făt prin intermediul neurohormonilor pe care corpul ei îi eliberează.
Am întâlnit cazuri la cabinet de mame care au trăit experiențe traumatizante în timpul sarcinii sau au experimentat niveluri înalte de stres. Ca urmare a acestui lucru, copiii s-au dezvoltat fie mai sensibili emoțional, fie cu o anumită agitație emoțională și fizică.
În plus, după naștere, copilul rămâne în continuare foarte conectat la mama sa, ale cărei emoții îl influențează în mod direct. Poate ați observat și voi la propriul copil cum își schimbă comportamentul, devine mai agitat sau neliniștit atunci când și voi aveți o supărare sau un nivel crescut de stres.
Acest lucru se întâmplă pentru că mama este filtrul și translatorul emoțional al copilului.
Psihologic vorbind, un copil este conectat la inconștientul părinților săi și direct influențat de acesta. Și cum inconștientul este în mare parte necunoscut, atunci și cauzele anumitor comportamente ale copiilor rămân necunoscute.
Perioada prenatală și cea preșcolară sunt extrem de importante pentru dezvoltarea emoțională sănătoasă a oricărui copil. Aș putea spune că aceasta este o perioada critică. În primii 7 ani de viață, poate chiar mai mult, spre 11 ani, copiii asimilează absolut tot din mediul înconjurător – situații, gânduri, atitudini, emoții, cuvinte, explicații, comportamente etc. Riscul în acest context ar fi ca ei să asimileze și lucruri neplăcute sau care le dăunează.
Iar unul dintre cele mai dăunătoare lucruri este ca ei să asimileze emoțiile celor din jur fără a le putea înțelege. Cum partea lor rațională este foarte puțin dezvoltată, ei nu își pot explica logic și obiectiv multe din trăirile proprii sau pe ale celor din jur. Așa că ce face psihicul copilului? își creează singur o explicație, iar de cele mai multe ori această explicație nu este una favorabilă pentru el.
Am lucrat la un moment dat cu o tânără care rămăsese cu impresia din copilărie că este vinovată pentru despărțirea părinților ei. Aceștia au divorțat când ea avea 4 ani. La acel moment ei nu i s-a spus că părinții ei se despart. La un moment dat a văzut că tatăl ei nu mai venea seara acasă și că mama ei, o bună perioadă de timp, adormea plângând. Neștiind ce se întâmplă, micuța fetiță și-a spus că mama ei plânge din cauza ei pentru că nu fusese cuminte și de asemenea că tatăl a plecat tot pentru că ea fusese o fetiță rea. Această fetiță însă era un copil absolut normal, vesel, jucăuș. Mai făcea greșeli firești ale copilăriei pentru care părinții o mai certau uneori. Dar pentru că ea a simțit tensiunea din casă, tristețea mamei și a tatălui pentru care nu a primit nici o explicație, a luat asupra ei motivele acelor stări.
Pentru că asta fac copiii de cele mai multe ori, se cred ei vinovați de lucruri care nu sunt în controlul lor.
Vă puteți imagina cum a trăit acea fetiță, acum ajunsă adult, cu această povară psihică!?
Mi-ați putea însă spune că nu putem controla situațiile exterioare și că de evenimente neplăcute are parte oricine.
Da, așa este, însă este neapărat nevoie să se vorbească despre asta. Mai ales despre emoțiile voastre, într-un mod asumat și responsabil.
Vorbiți-i bebelușului din burtică când vă supără șeful la serviciu și vă înfuriați. Spuneți-i – mami acum e furioasă pentru că se simte nedreptățită de șeful ei și că mami e responsabilă de ce simte și că va găsi o rezolvare la situația aceasta.
Vorbiți-i bebelușului de 2 luni când vă simțiți singură și neputincioasă pentru că partenerul este la serviciu și nu aveți alt sprijin – spuneți-i că mami resimte ca dificilă situația în care se află, că avea alte așteptări despre viața de după naștere și că neîmplinirea acelor așteptări o fac să simtă tristețe, dar astea sunt trăirile lui mami și doar ea este responsabilă de asta.
Și tații sau bunicii, bonele (oricine are în grijă bebelușul/ copilul) pot să îi vorbească despre ce simt. Pentru că cei mici simt emoțiile celor mari, însă nu știu ce să facă cu ele. Și în momentul în care noi vorbim în mod asumat despre ele, copiii sunt eliberați de o povară emoțională care nu le aparține.
În plus, așa se construiește inteligența emoțională a copiilor.
Copiii au nevoie de traducere emoțională – fie a emoțiilor celor din familie, care îi îngrijesc zi de zi, fie a emoțiilor celor cu care intră în contact sau pe care îi observă. Dacă fiul sau fiica voastră vede un copil în parc care plânge pentru că s-a lovit, atunci îi puteți vorbi despre asta. Îi puteți spune că cel mic plânge pentru că îl doare când s-a lovit. Copiii sunt impresionați de plânsul celor din jur și de aceea au nevoie de explicații.
De fapt expicațiile nu sunt altceva decât conștiința care face lumină asupra a ceea ce este ascuns, inconștient. Iar asta eliberează copilul de somatizări sau comportamente atipice, pe care cel mic le-ar folosi pentru a comunica părinților săi că simte tensiune, tristețe sau teamă și pe care altfel nu le poate verbaliza.
Ce mai este important de reținut este faptul că emoțiile nedescărcate sau neînțelese ale copiilor se “scufundă” în inconștientul lor, se reprimă și fie se manifestă prin diferite afecțiuni fizice, adică prin somatizare, fie, dacă și calea de descărcare prin corp este blocată des atunci emoțiile se reprimă foarte adânc și ies la suprafață la vârsta adultă. Poate ai observat și la tine reacții emoționale mult prea puternice față de o situație inconfortabilă dar nu atât de intensă cât să trezească acele emoții. Dacă și tu simți că ai reacții emoționale exagerate poate însemna că în acle moment descarci emoții reprimate din copilărie.
Așa că, dragi părinți, vorbiți despre emoții cu cei mici, și nu doar cu ei, ci și cu voi înșivă. Însă nu oricum, ci doar asumat și foarte conștient de ce simțiți și de motivele pentru care simțiți ce simțiți.
Cu iubire,
Romelia