Apariția unui copil pe această lume este asociată cu multă iubire și bucurie. Imediat cum afli că ești însărcinată aștepți cu nerăbdare să îți cunoști puiul. Te gândești ce frumos va fi când îi vei zâmbi și el îți va răspunde gângurind, cum îl vei privi dormind și ți se va umple inima de iubire doar privindu-l, cum îl vei privi cu încurajare cum face primii pași. Deja ești plină de beatitudinea acestor așteptări.
Dar apoi vine nașterea, miracolul mult așteptat care poate de cele mai multe ori e trăită ca o traumă de mamă, fizic, emoțional sau ambele. Și da, te bucuri să îți vezi copilul, dar poate nu simți bucuria aceea totală pe care o așteptai. Poate nu te cuprinde un sentiment de atașament profund.
Apoi vrei să îl alăptezi însă acest act atât de natural nu îți vine natural deloc. Poate ești speriată și nu știi ce să faci, poate ai o groază de întrebări dar în loc de răspunsuri auzi doar sfaturi, de multe ori diferite între ele. Sânii te dor și fie sunt prea plini de lapte, fie te gândești ca nu ai suficient.
Și apare frica și stresul și gândul că “nu sunt o mamă bună”.
Apoi copilul nu doarme cât ți-ai dori, plânge mult și parcă nimic nu-l calmează. Și “coborârea” ta în neputință, frustrare și furie se adâncește.
Însă simți că îl și iubești și nu-ți mai poți imagina viața fără el. E totul pentru tine, respiri și trăiești pentru el și ai face orice ca să îi fie bine.
Imaginea aceea ideală pe care multe mame o au despre viața de după naștere nu există de cele mai multe ori. La majoritatea mamelor cu care lucrez le-a fost greu după naștere, chiar foarte greu. Și nu mă refer la partea fizică ci mai ales la cea emoțională.
În primele 6 luni după naștere o mamă retrăiește emoțional ce a trăit ea însăși ca bebeluș în primele ei 6 luni de viață. Asta înseamnă că ce simți tu acum ca proaspătă mamă, e cel mai probabil ce ai simțit tu ca bebeluș sau ce a simțit mama ta față de tine atunci. Acest lucru se întâmplă pentru că bebelușul, în primele luni de viață, e inconștient. E doar instinct și emoție. Partea lui rațională încă nu funcționează. Abia după primele 3 luni va începe să dea primele semne. Iar inconștientul este setat pe repetiție. Adică va relua aceleași experiențe pentru care conștiința nu i-a oferit niciun sens până va primi acel sens și astfel experiența va fi integrată.
Acesta este de fapt modul de funcționare al psihicului în general, la adulți și copii deopotrivă. Toată viața psihică se învârte în jurul acestui dans pe care partea inconștientă din noi îl face cu partea conștientă, căutând să găsească armonia împreună și echilibrul. Iar pentru ca acest dans să fie unul plăcut și armonios, este nevoie ca cele două părți să găsească o cale de comunicare.
Iar ca lucrurile să vă fie și mai clare, vă voi oferi exemplul unei tinere mămici pe nume Anda.
Anda era o femeie activă care a muncit până în ultima săptămână dinaintea nașterii. Nu avea o muncă grea, ba chiar îi făcea mare plăcere să meargă a serviciu. Sarcina a fost una extrem de ușoară în care s-a simțit foarte bine. Era obișnuită cu libertatea de a face ce își dorește și când dorește. Însă toate aceste obiceiuri au încetat imediat cum a apărut bebe. Din femeia activă, muncitoare și liberă, viața ei s-a transformat într-un prizonierat în turnul singurătății. Era singură cu bebelușul până seara, când ajungea soțul ei de la serviciu. Și pentru că bebe avea mare nevoie de prezența ei fizică, ea trebuia să fie lângă el non-stop. Până și mersul la baie devenise o excepție în decursul unei zile.
Anda se simțea din ce în ce mai singură, mai frustrată și mai blocată în acest rol de mamă. Faptul că nu ieșea decât la plimbare cu bebe, că nu mai putea face din lucrurile pe care le făcea înainte, au făcut-o să resimtă perioada imediat de după naștere ca un șoc. După 2 săptămâni de viață bebe a început să plângă zilnic, iar ea se panica și nu știa cum să îl mai aline și să îl liniștească. Ajunsese să simtă că regretă decizia de a avea un copil (deși și-l dorise foarte mult și a fost încântată de sarcină). Ba chiar simțea că îl urăște și-l iubește pe bebe în același timp.
Vă puteți imagina ce luptă interioară se ducea în sufletul Andei. Pe de-o parte își iubea enorm bebelușul, pe de cealaltă parte îl vedea responsabil de prizonieratul ei și simțea furie din această cauză. Și nu știa ce să facă cu aceste emoții. Își dorea să simtă iubirea și bucuria de a fi mamă, însă nu putea.
Ceea ce trăia Anda era un paradox emoțional. Foarte multe mame trăiesc acest emoții amestecate, uneori contrarii, o anumită perioadă după naștere. Și majoritatea dintre ele încearcă că ascundă emoțiile dureroase sau pe cele de furie pentru că se simt vinovate că le au. Mult cred că a simți aceste emoții le transformă în mame “rele”.
Însă, după cum a aflat și Anda puțin mai târziu, este foarte posibil ca aceste emoții să fi fost moștenite de la propriile mame.
Când a ajuns la mine ]n cabinet, Anda era profund îndurerată și dezamăgită de ea însăși. Se simțea vinovată pentru că simțea ceea ce simțea și pentru că nu putea să simtă altfel. I-am sugerat să își întrebe mama cum i-a fost ei după nașterea Andei. Și nu mare a fost surpriza când a aflat că și mama ei la rându-i a trăit aceleași emoții ca și Anda. Și ea se simțise prizoniera în noul rol de mamă și tot ce își dorea era să se întoarcă la serviciu, lucru pe care l-a și făcut când Anda avea 3 luni.
În acel moment parcă o ceață s-a ridicat din sufletul Andei și a înțeles că ea de fapt preluase, bebeluș fiind, toate trăirile mamei ei pe care acum le simțea ca ale ei înșiși. Asta înseamnă că ea ca bebeluș poate nu a primit tot timpul consolarea de care avea nevoie, poate mama ei o mai lăsa să plângă și ea, bebeluș fiind, se simțea astfel vinovată și singură și neputincioasă. Pentru că, deși copiii sunt atât de mici, au capacitatea de a avea emoții, de care însă nu sunt conștienți. Iar aceste emoții rămân acolo în sufletul lor și se activează în situații similare cu cea în care au apărut prima dată. De aceea Anda simțea acum vinovăție și neputință și singurătate. Psihicul ei îi dădea astfel șansa să fie conștientă de aceste emoții și să le vindece în sfârșit.
Și de când Anda și-a asumat sarcina de a vindeca aceste emoții ale mamei ei și ale ei de când era bebeluș, a putut să le conțină, să le accepte și să nu se mai blameze pentru că le are.
Deși cel mic a mai continuat să plângă timp de câteva săptămâni și ea era tot singură cu el până la venirea soțului, a reușit să fie alături de copilul ei, a stat lângă el și l-a ținut în brațe cât plângea și i-a oferit astfel tot ce a avut ea nevoie ca bebeluș și nu a primit. Astfel ea a reparat tiparul maternității pe care îl moștenise de la mamă. Și da, i-a fost greu, însă și-a asumat să trăiască acest “greu” în mod conștient și din starea de putere interioară, nu din neputință și disperare.
Da, a “coborât” în durere și suferință pentru a “urca” apoi în iubire!
În timp Anda a devenit o mamă sigură pe ea, minunat de imperfectă și capabilă să asculte și cele mai grele emoții ale copilului ei.
Acest articol l-am scris cu gândul la toate tinerele mămici care simt greul de după naștere și cărora vreau să le spun: nu sunteți singure! este normal să vă fie greu, să vă simțiți singure și neputincioase. Fiți alături de copii voștri chiar cu tot acest greu care atârnă de sufletul vostru și va fi suficient. Dăruiți-le lor tot ce ați fi avut voi nevoie ca și bebeluși și astfel veți aduce vindecare și în sufletul vostru. Și rețineți – e doar o perioada! Va trece!
Cu iubire,
Romelia