Unele dintre lucrurile care tulbură relația parinte – copil sunt crizele de furie ale copiilor. Acestea apar ca niște disruptori ai armoniei și bunei înțelegeri. Într-un moment totul e bine, ne jucăm împreună, copilul este vesel, noi ne simțim relaxați și viața ni se pare frumoasă și plină de sens. La un moment dat, poate la întâlnirea cu o limită sau legat de ceva ce am spus sau am făcut, apare criza. Un uragan emoțional în mijlocul unei mări de liniște, joacă și voie bună. Și da, este intensă, gălăgioasă și foarte prezentă. Nu ai cum să o ignori, nu o poți domoli prin vorbe, poți doar aștepta să treacă și să reapară iar soarele.
Am întrebat mai mulți părinți ce înseamnă criza de furie a copilului pentru ei, ce își doresc de la copil și de la ei înșiși în acele momente. Majoritatea au spus că de la copil își doresc să se calmeze iar de la ei înșiși își doresc sa înțeleagă cauza crizei sau să găsească metode de calmare a copilului. Au fost și părinți care au spus că își doresc ca ei înșiși să poată rămâne calmi și să simtă copilul că îi sunt alături.
În mod natural, instinctiv, când apare o furtună care ne tulbură existența armonioasă, tot ce ne dorim este ca ea să dispară și ca lucrurile să redevină cum erau înainte. Cam așa se întâmplă și cu crizele de furie ale copiilor. Mulți părinți se simt iritați sau furioși de apariția acestor crize. Asta se întâmplă pentru că, spre deosebire de fenomenele meteorologice, reacția la furie se învață. De cele mai multe ori reacționăm față de anumite comportamente ale copiilor nostril așa cum s-a reacționat la aceleași comportamente de-ale noastre în propria copilărie. Așa că dacă în copilăria noastră crizele nu ne-au fost acceptate și s-a încercat blocarea lor prin ignorare sau pedeapsă, atunci și noi vom avea aceeași tendința. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este că atunci când suntem copii partea noastră cognitivă și rațională nu este prea bine dezvoltată. Foarte activă este partea emoțională. Așa că, un copil care are o reacție emoțională, are un părinte care se înfurie sau se irită față de acest tip de comportament, va corela în mod inconștient propria reacție cu furia (emoția părintelui). Deci pentru acest copil devenit adult criza emoțională = furie. Și cel mai probabil orice criză emoțională din jurul lui îl va înfuria.
Mergând pe acest tipar de gândire avem următoarele situații:
– Copilul furios a primit furie de la adult – va deveni un adult care se va înfuria la crizele de furie;
– Copilul furios a fost ignorat de adult – va deveni un adult care va ignora la rândul lui crizele pentru că le consideră de neacceptat sau răsfăț, le va considera neimportante;
– Copilul furios care a primit acceptare – va deveni un adult capabil să accepte crizele de furie, conștient că sunt o etapă în creșterea copiilor.
Unii părinți își doresc trecerea cât mai repede a crizelor pentru ca apoi să poată discuta cu copilul despre ce s-a întâmplat și astfel să înțeleagă motivul crizei. Ei cred că asta le conferă un sentiment de control pentru viitor. Data viitoare vor ști cum să evite criza. Însă nevoia de a înțelege și de a discuta ține de partea rațională care este proprie adultului. Copiilor le este greu să fie raționali. Ei sunt în special emoționali. Așa că crizele de furie ar trebuie gestionate emoțional. Iar pentru a putea face asta este important de reținut că o criză de furie este necesară și că emoția trebuie descărcata și acceptată. Prima reacție nu e de înțelegere a ei (RAȚIONAL) ci de acceptare a ei (EMOȚIONAL). De multe ori simpla descărcare este suficientă pentru copil, eliberatoare. Nu are neapărat nevoie să o înțeleagă. Asta este nevoia adultului pentru că și pe el îl poate speria criza. Poate crede că ar putea fi rănit copilul de aceasta. Și astfel apare îngrijorarea. Iar acesta din urmă se interpune în calea acceptării. Un părinte îngrijorat nu poate accepta emoția pentru că îi este teamă pentru copilul lui.
Așa că ce se poate face? Părintele își poate privi copilul ca pe el însuși la vârsta copilăriei. Se poate întreba: dacă eu aș face o astfel de criză de ce aș avea nevoie? Și apoi poate trece prin propria imaginație mai multe tipuri de reacții față de care să observe cum se simte. Dacă ar țipa adultul la el, ce ar simți? Dacă l-ar ignora? Cum l-ar face asta să se simtă, ce i-ar veni să facă? Dar dacă i s-ar spune cald: sunt aici pentru tine, sunt lângă tine, descarcă-te! Ce ar simți acum?
Acest exercițiu de empatie deschide mult conștiința părinților. Iar cu pași mărunți, și-ar putea schimba ușor ușor atitudinea față de crizele de furie ale propriilor copii.
Încearcă și tu acest exercițiu și spune-mi ce observi la tine.
Romelia