De ce nu i-am spus niciodată “Gata, gata, nu mai plânge!”

Cu Maria lucrez de peste 3 ani. A venit la mine în terapie deoarece nu era mulțumită de relația ei de cuplu. Era cu soțul ei de ceva timp, se iubeau, se plăceau, însă din când în când ea își dorea anumite lucruri de la el pe care el însă nu le făcea. Să îi ia flori, să o îmbrățișeze mai des, să îi spună că e frumoasă ca o rază de soare si altele asemenea. Voia ca ea să fie totul pentru el. Și pentru că el nu se comporta astfel ea suferea și ajungea să creadă că nu merită iubirea lui. De fapt credea nu e demnă de iubire în general.  De fiecare dată când simțea asta, stătea supărată câteva zile, timp în care el nu știa cum să se comporte cu ea și călca în casă ca pe ace. Acest lucru pe ea o enerva și mai mult, deoarece se aștepta ca el să vină să o ia în brațe și să îi ofere toată ascultarea de care avea nevoie. Voia ca el să tragă de ea, să o implore să îi vorbească și să fie dispus să facă orice pentru a-i trece ei supărarea.

Pe măsură ce am lucrat împreună în cabinet ea a conștientizat că sentimentul ei de a se simți nedemnă de iubire era mult mai vechi, din copilăria ei. Ea fusese un copil sensibil, vesel și foarte afectiv. Și de obicei acești copii au nevoie de multe dovezi de iubire, de îmbrățișări, de cuvinte frumoase, încurajatoare. Însă ea nu a primit așa ceva. Părinții ei fie nu au putut, fie nu au știut să îi ofere asta. Și astfel ea a crescut cu un mare gol în suflet pe care se aștepta, inconștient, să i-l umple soțul, care devenise totul pentru ea. Numeroase au fost momentele ei de furie și de revoltă față de limitările părinților ei. A plâns mult. Și-a plâns cu mine toate lacrimile curse în singurătatea camerei ei din copilărie. Și asta a fost eliberator pentru ea. În sfârșit cineva o vedea și îi accepta furia, frustrarea și suferința.  Cineva îi primea lacrimile fără să îi mai spună că e urâtă când plânge, fără să îi spună: gata, gata, oprește-te!

Și după ce suferința a ieșit, lacrimile au fost plânse până la capăt și a ajuns să își îmbrățișeze copilul interior, să îl iubească și să îi spună că îi pare rău că a suferit, a început să crească și să se maturizeze. A ajuns să comunice autentic și empatic cu soțul, să îi spună pe un ton cald ce are nevoie și să recunoască când cererile ei proveneau din nevoile neîmplinite din copilărie sau din nevoile reale de soție, femeie. Relația a început să înflorească și să devină sursa ei de energie și de creștere. A început să își dezvolte astfel din ce în ce mai mult din feminitate, din conținere și răbdare față de propriile transformări și față de cele ale relației.

După cum probabil intuiești, în scurt timp a rămas însărcinată. Deși nu își dorise dintotdeauna copii, cu ceva timp înainte să rămână, a început să își dorească și să se simtă din ce în ce mai pregătită să fie mamă. Pe măsură ce a devenit mai disponibilă și conținătoare pentru propriile stări interioare și conflicte, adică pentru copilul interior, a devenit deschisă și la ideea de a avea propriul copil.

A născut, a trecut și de primele luni mai dificile când copilașul avea nevoie non-stop de ea și apoi a trecut la altă etapă, cea a crizelor de furie și a frustrărilor. A rămas în terapie în tot acest timp și îmi mai spune despre copilul ei dar nu așa de des cum te-ai aștepta. Pare să se descurce foarte bine. Țin minte că la ultima ședință mi-a povestit cum iese în parc cu cel mic. E în perioada în care dacă i se ia jucăria de către alt copil protestează, plânge și se frustrează. Am întrebat-o ce face în situația asta? Mi-a spus că nimic special, doar îl ține în brațe, îi spune că îi înțelege frustrarea și așteaptă răbdător să se liniștească. Și se pare că funcționează. După ce copilul își eliberează emoția, redevine vesel și își reia joaca. Mi-a spus că a văzut că și alți copii plâng în parc din diverse motive și că părinții sau cei care sunt cu ei le spun deseori: gata, gata, nu mai plânge, nu ai nimic sau gata, nu te mai doare sau gata, nu ai motiv de plâns. La care ea îmi spune: eu nu i-am spus niciodată gata, gata, nu mai plânge. Știi doar cât am plâns aici din ce nu am plâns în copilărie. Fiecare lacrimă a fost necesară și a avut o poveste de spus. Dacă i-aș spune și eu asta ar fi ca și cum i-aș spune că lacrimile lui nu sunt importante, că nu-și au rostul, că nu îl accept și când suferă.  Iar pe mine m-ar fi durut foarte tare să mi se zică asta. Așa că îi accept lacrimile și suferința, eu i le pot duce.

Ți-am spus povestea scurtă a Mariei ca să înțelegi ce a făcut-o pe ea să devină cu adevărat disponibilă pentru copilul ei. Faptul că ea la rândul ei a avut ocazia să își rezolve problemele din copilărie, să fie ascultată și conținută, a dezvoltat în ea aceste calități feminine și materne: acceptarea, răbdarea, înțelegerea, blândețea. Umplându-și golul din suflet, a putut să dea din preaplinul ei și copilului ei. Însă acest lucru nu s-a întâmplat peste noapte. În cazul ei a fost nevoie de ani de conștientizări. Însă a ajuns să se bucure mult de proces și să îl accepte ca pe o etapă esențială în devenirea ei ca om.

Pentru mine a fost foarte emoționant să scriu acest articol. De fiecare dată când cineva își depășește problemele și intră într-o relație mai profundă cu sinele, mă emoționez și mă simt recunoscătoare că practic meseria aceasta.

Spune-mi cum a fost pentru tine să citești povestea Mariei? Tu ce ai simțit? Ce gânduri ți-au trecut prin minte?  Ce ți-a plăcut?  Sau ce nu ți-a plăcut?

Cu iubire și recunoștință,

Romelia

P.S. Pe 17 mai ne vedem la workshop, detalii aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *