Cum devii dintr-un părinte autoritar, unul echilibrat

Data trecută ți-am spus povestea Aurei care ajunsese să fie un părinte prea permisiv din teama de a-i pune limite fetiței ei. Ea la rândul ei fusese crescută de părinți permisivi și astfel învățase că se educă copiii. Neputința ei de a pune limite venea din teama față de emoțiile mai grele ale fetiței ei, care ascundeau de fapt teama față de propriile ei emoții. Pe măsură ce s-a împrietenit cu ale ei emoții, Aura a reușit să pună limite sănătoase și de siguranță celei mici. Astfel relația lor s-a îmbunătățit considerabil, și fetița a început să colaboreze din ce în ce mai bine cu mama ei pentru că în sfârșit se simțea în siguranță.

Astăzi îți voi vorbi despre celălalt tip de părinte, cel autoritar. Deși caracteristica principală a acestuia este impunerea propriei voințe, chiar și cu forța de multe ori, motivația din spatele acestui comportament este aceeași cu a părintelui permisiv, frica de emoții. Și părintele autoritar se teme de propriile lui emoții, nu știe cum să le facă față pentru că nici lui nu i-au fost acceptate în copilărie, așa că le înăbușă în interior, nu doar la el ci și la cei din jur.

 

Am lucrat cu mai multe persoane care au avut un astfel de părinte. Ce am observat că au în comun aceste persoane este incapacitatea de a-și spune părerea sau de a refuza ceva. Ei au crescut cu ideea că nu ai voie să te împotrivești autorității, pentru că dacă o faci vei fi pedepsit.

Părintele autoritar este cel care vrea să controleze mediul din jurul său, asta incluzând și copiii. El nu are o problemă cu a pune limite, însă pune prea multe și prea restrictive, nelăsând loc copilului să crească și să se cunoască pe sine. Copilul devine astfel un executant de ordine.

O persoană crescută în acest mod ajunge să se detașeze de propria emoționalitate și să trăiască foarte mult rațional. Aceste persoane pot fi foarte eficiente la locul de muncă, buni membri de echipă. Unii pot asuma și poziții de conducere și chiar pot performa însă doar în condițiile impuse de ei. Dacă vine altcineva cu altă idee, atunci se pierd pentru că nu pot face față realității decât așa cum și-o creează ei înșiși.

Persoanele crescute de părinți autoritari fie devin la rândul lor autoritari și rigizi, fie devin  excesiv de timizi, retrași și extrem de nesiguri. Acest lucru se întâmplă deoarece nu au avut libertatea de exprimare și nu au găsit conținere pentru propriile lor emoții. Lor li s-a cerut tot timpul să fie într-un anumit fel. Iar acest lucru le-a consumat o cantitate foarte mare de energie interioară.

Apoi, copiii părinților autoritari dezvoltă o relație rece cu ai lor părinți, fie depărtându-se la adolescență, fie devenind prea dependenți de familie, pentru că fără ei nu au învățat să se descurce. Nu independența le-a fost încurajată, ci mai degrabă obediența.

Vindecătoare în acest caz este empatia față de copilul care nu a fost ascultat, căruia nu i-au fost validate emoțiile sau care nu a fost acceptat așa cum este el. Această empatie pe care și-o oferă adulții crescuți de părinți autoritari le “încălzește” la propriu inima și le redeschide legătura de iubire cu ei înșiși. În acest moment, ei devin mai flexibili și mai înțelegători atât cu ei înșiși cât și cu cei din jur. Reușesc să își spună părerea și să ofere un refuz și încep să pună limite sănătoase celor din jur. Astfel sparg tiparul autorității pe care cu siguranță l-ar fi pus în joc cu proprii copii și devin părinți echilibrați.

Însă nu este așa ușor să ajungi în contact cu empatia care ți-a lipsit în copilărie deoarece pentru a o accesa trebuie să treci prin suferința și durerea care au fost reprimate atâta timp. De cele mai multe ori aceste emoții ne sperie, pentru că nu au fost niciodată “poftite” în casa sufletului nostru și nu le cunoaștem. Iar de ceea ce nu cunoaștem ne temem. Însă ușor, ușor, cu pași mărunți și alături de o persoană de încredere care te acceptă și nu te judecă, poți să accesezi părțile uitate din tine. Și când o faci, deși uneori e dureroasă această accesare, se dezleagă și o mare cantitate de energie și poftă de viață.

Într-o ședință mi-a spus o dată Andrei (care a crescut cu un tată dur și autoritar) că și-a adus aminte de o întâmplare din copilăria sa când a fost rănit la joacă de un alt copil. A fugit plângând către tatăl său în speranța că acolo va găsi înțelegere și siguranță emoțională, însă a fost întâmpinat de o palmă peste față alături de vorbele: “tu ești băiat, tu nu ai voie să plângi!” Și de atunci Andrei nu a mai plâns până în momentul în care mi-a povestit întâmplarea. Și când l-am întrebat ce a simțit Andrei-ul de atunci, ochii i s-au umezit și lacrimile au început să îi curgă, pentru prima dată după 30 de ani. A spus: “m-a durut sufletul, nu atât palma pe care mi-a dat-o, ci lipsa lui de înțelegere, eram doar un copil care suferea. M-am simțit neînțeles și furios și trist. M-a durut că nu mi-a arătat niciodată că poate fi cald la suflet, sau înțelegător. Mi-a arătat tot timpul partea lui rece, dură. Relația noastră parcă e de gheață, chiar și acum. Mi se pune un nod în gât când trebuie să îi refuz o cerere. E așa de greu să fii astfel. Ar fi mult mai simplu să ne arătăm iubirea.”

 

De atunci Andrei parcă a fost alt om. Il vedeam din ce în ce mai plin de energie, mai sigur pe el, cu mai multă inițiativă și încredere în forțele lui. Și cea mai importantă schimbare pentru el s-a întâmplat în relația cu băiețelul lui, cu care avea tendința de a fi mai dur, crezând că așa trebuie să fie băieții. Relația lor s-a încălzit și cel mic s-a apropiat mai mult de el. Ba chiar nu mai era așa opoziționist ca până atunci și coopera mai bine.

 

 

Dacă și tu ai fost crescut de un părinte autoritar, spune-mi cum te-a marcat această experiență în relația cu proprii copii? Ai reușit să spargi tiparul sau încă mai ai nevoie de suport? Cu ce îți este cel mai greu?

 

Cu iubire,

Romelia

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *