Cum ajungi un părinte prea permisiv

 

Mi-a plăcut mult descrierea pe care Laura Markham a facut-o celor 4 tipologii de părinți în cadrul conferinței pe care a susținut-o anul acesta în mai la Bcurești. Ea delimita 4 tipologii parentale: permisiv, autoritar, echilibrat  și dezinteresat. Despre ultima categorie nu are sens să vorbim pentru că dacă citești acest articol nu ai nici o șansă să faci parte din ea.

Cred că toți părinții tind să facă parte din categoria celor echilibrați, sau cel puțin majoritatea, însă de multe ori am auzit de la cei cu care lucrez și nu numai, că este greu să faci o delimitare clară între cele două stiluri. Sau să știi când trebuie să fii permisiv și când mai autoritar cu ai tăi copii.

Pentru a te ajuta să îți faci o imagine mai bună despre cum ajungi să fii un părinte din categoria celor permisivi  te invit să citești următoarea poveste. În următorul articol îți voi povesti despre categoria celor autoritari.

Povestea îi aparține Aurei, o femeie de 35 ani care are o fetiță de 4 ani. Lucrăm împreună de câteva luni. Inițial a venit la mine pentru că simțea că cea mică este prea răsfățată și nu mai știe cum să facă să o asculte. Mi-a spus că de fiecare dată când îi refuza ceva copilei, aceasta plângea și urla de zici că era sfârșitul lumii. A încercat toate variantele care i-au venit în minte: să o ignore ( mai rău făcea), să țipe la ea să înceteze (nici o schimbare), să o pedepsească, dar nimic nu avea efect. Așa că ajungea să facă aproape orice îi cerea cea mică și ajunsese să se simtă puțin terorizată de ea. După cum ți-ai dat seama probabil, Aura nu reușea să pună limite ferme. De fiecare dată când copila plângea sau avea o criza, ea intra în trepidații, simțea cum interiorul ei era parca din gelatină, trăirile ei erau un amestec de furie, teamă și nedumerire și nu știa nici pe ea însăși cum să se gestioneze.

După ce am început să lucrăm,  mi-a povestit mai multe lucruri despre propria ei copilărie. Mi-a spus că atunci când era mică și voia ceva părinții îi dădeau, sau dacă strica sau spărgea ceva în casa, i se spunea: lasă dragă că cumpărăm altul. Părinții ei îi satisfăceau orice capriciu și când își dorea ceva ce chiar nu îi putea oferi, țipau la ea să înceteze cu plânsul. Tot vorbind și tot vorbind despre viața ei de copil, a intrat în contact cu emoțiile ei de atunci. A simțit propia teama și furie față de neputința părinților ei de a o înțelege. Simțea de parcă le cerea disperată aprobarea sau atenția prin țipetele ei iar ei nu știau cum să o facă să tacă. Ea nu avea voie să plângă, să se enerveze, să se supere pentru că se enervau ei, se supărau ei pe supararea ei. În realitate ea nu a avut spațiu să își trăiască emoțiile. Nu știe cum se simte acest spațiu, nu l-a trăit, nu l-a incorporat. Așa că nici ea la rândul ei nu a știut să îi dea spațiu fetiței ei.

Însă în cabinet a putut vorbi, plânge, s-a putut înfuria pe situația din copilăria ei și a intrat în contact cu fetița de atunci. A reușit să își ofere sieși spațiul de a simți emoțiile care i-au fost refuzate în copilărie.

 

După cum ți-ai dat seama, Aura a avut părinți permisivi care aparent îi făceau toate poftele și nu îi prea puneau limite decât rar. Pare să fie visul oricărui copil de a face orice își dorește, dar de fapt nu este așa. Părinții permisivi sunt cei cărora le este greu să se confrunte cu emoțiile propriilor copii pentru că nici ei la rândul lor nu au avut spațiu de exprimare, precum a făcut și Aura la început cu fetița ei.

Însă ea lucrând cu propriile emoții a ajuns să se împrietenească cu ele și a văzut că nu sunt ceva de speriat. Sunt o formă de energie, un mesaj al sufletului pe care il putem respinge sau pe care îl putem invita în casă, cu care putem dialoga.

Aura a început să nu se mai teamă de reacțiile fetiței ei (și nu, cea mică nu înseamnă că nu mai are crize de furie, doar e copil) și poate rămâne de cele mai multe ori calmă în timpul acestora și îi poate da spațiu fetiței să se descarce. Apoi, după ce se instaurează liniștea, pot vorbi amândouă cu calm. Crizele s-au rărit, fetița acceptă mai ușor limitele care îi sunt puse, iar Aura se simte din ce în ce mai încrezătoare în trasarea lor. Mai are momente când îi vine să îi facă fetiței pe plac când aceasta cere ceva, dar nu ăsta este rolul părinților câteodată? 😉

 

Ți s-a întâmplat și ție să te simți precum Aura? Simți că ai nevoie de spațiu pentru emoțiile tale? Un prim pas pentru  te împrieteni cu ele este să le numești, poți chiar să le scrii sau să le desenezi. Apoi le poți privi fără a le judeca, fără a le eticheta că sunt bune sau rele. Sunt ale tale și au un mesaj pentru tine. Care crezi că este acela? Îmi poți scrie despre asta dacă vrei.

 

Cu drag,

Romelia

Sursa foto: Conferința Laura Markham, 13 mai, București

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *